clubul incompetenţei
Este un club numeros. Şi foarte unit.
Cum ajungi membru al acestui club ?
Cam pe când ţi se termină adolescenţa şi ieşi de sub aripa (mai mult sau mai puţin) protectoare a părinţilor încep să ţi se năruie visele. Visele de a face ceva, de a fi cineva, de a reprezenta ceva.
Începi să vezi că viaţa nu e ca în filme, reflectoarele nu te urmăresc peste tot, nu eşti buricul pamântului şi nici nu muţi munţii.
Exact în acest moment devi membru al clubului.
Începi să “descoperi” “esenţa vieţii”. Iar “esenţa vieţii” va fi cel mai uşor lucru pe care tu, ca incompetent, îl poţi face.
Membrii clubului
Ca în orice club serios avem şi aici diferite nivele ale membrilor:
- “în viaţă trebe să te descurci frate… să te bagi în faţă” - pentru că evoluţia te-a depăşit, calculatoarele sunt OZN pentru tine, mobilul tău e mai deştept decât tine şi în general eşti prea prost să mai poţi face ceva
- “de ce să te agiţi ? care e scopul? ” - pentru că eşti prea sclav
- “o familie, o căsuţă, o viaţă liniştită” - când începi să te mulţumeşti cu ce apuci… pentru că de altceva nu eşti în stare
Toţi membrii au o putere telepatică fenomenală… chiar dacă nu se cunosc ei se vor uni împotriva “duşmanului” comun.
Adică împotriva oricui încă visează, încearcă să facă ceva, încearcă să schimbe ceva.
Un bun exemplu al unităţii clubului sunt funcţionarele de la orice ghişeu de administraţie publică.
Dacă una dintre ele “o comite” imediat îi sar colegele în apărare cu “ce să faci … stresul” şi consolări “lasă dragă că se mai întâmplă”.
Nu mai contează că “sărăcuţa” ti-a futut munca ta de a completa n-şpe mii de formulare ca să poţi fi impozitat “corect” de către stat. Impozite din care sunt plătiţi lucrătorii statului. Care lucrător al statului e si “sărăcuţa”.
Cu toate că în club găsim membri din toate păturile sociale şi nivelele intelectuale, într-o discuţie contradictorie te loveşti de aceeaşi privirea pierdută în amintiri, de o lipsă de argumente şi de vlagă ce te fac să te întrebi dacă vor să te convingă pe tine de inutilitatea acţiunilor tale sau pe ei însăşi că nu au dat-o în bară, că viaţa nu trece degeaba, că nu au facut stânga la altă intersecţie.
Cu toate că nu pot decât să banuiesc (ca non-membru (veşnic, sper)) cred că imnul clubului este “Dacă pozele ar vorbi” - Ombladon.
Era să uit.
Unul dintre subiectele preferate ale clubului este “tineretul din ziua de azi”, care tineret e sursa răului din lume.
Problemă despre care o să îmi exprim părerea … că de aia e democraţie :).